Fericirea artificială – drogul secolului XXI. Bunurile materiale – criteriul “capcană”

              Când ai maşină scumpă, lucruri frumoase, o casă scumpă şi altele legate de statutul social, începi să simţi de parcă preţuieşti mai mult şi că te ridici cu un nivel mai sus faţă de cei care nu au toate acestea. Te uiţi la vecinul care are o maşină mult mai ieftină şi îţi spui: asta e pentru că sunt mai şmecher şi câştigi mai bine. De aceea el e sărăntoc, dar eu sunt bogat.

                 Te gândeşti că vecinul crede despre tine că eşti cool , fiindcă ai maşină scumpă.  Şi acest gând te încălzeşte şi te face să te ridici în proprii ochi. Te simţi important atunci când treci pe lângă vecin, sau când treci printr-o intersecţie unde sunt maşini mai ieftine decât a ta.

                        Dacă vecinul are o maşină mai luxoasă decât a ta, aceasta îţi scade aprecierea de sine, dat fiind faptul că vecinul, în ochii tăi , e înaintea ta. Şi când ai ocazia, tu încerci să-ţi reiei întâietatea… şi asta nu doar în privinţa maşinilor.

               Aşa va fi la nesfârşit. Şi aprecierea de sine ba va scădea, ba va creşte. Dacă acestea-ţi sunt criteriile ,de ele depinde cât de fericit eşti.

                Charles de Montesquieu, filozof şi scriitor francez , a spus odată: ” Dacă noi pur şi simplu am vrea să fim fericiţi, să atingem fericirea ar fi uşor, dar noi vrem să fim mai fericiţi decât ceilalţi oameni, dar asta practic e imposibil, fiindcă nouă mereu ni se pare că ceilalţi sunt mai fericiţi decât noi.”

În goana după fericirea artificială oamenii se prefac în drogaţi, care , cu orice preţ îşi vor menţine valoare comparativ cu ceilalţi. Ei îşi cumpără telefon nou, schimbă maşina, îşi cumpără o pereche de pantaloni noi sau mobilă scumpă în casă, pentru cazul în care cei din jur îţi vor veni în vizită. Dar cum toate acestea costă scump, oamenii împătimiţi intră în datorii.

                   Ei se aşează pe “acul” creditului , în goana după fericire. Şi se simt foarte rău când văd că au coborât la nivelul celor pe care îi considerau mai prejos. Ar da oricât ca să se ridice.

Ca să-şi meţină statutul inexistent, ei cheltuie foarte mulţi bani pe orice lucruri care le menţin poziţia.

Dacă există o chestie care nu se înscrie în statut , ei o ascund în orice mod. Viaţa unor asemenea oameni se preface în minciună. Ei îi mint nu doar pe ceilalţi, ci , în principal, pe ei înşişi. Ei sunt siguri că aparţin poziţiei sociale pe care o imită şi ignoră că acel statut este bazat pe datorii, pe care ei toată viaţa trebuie să le plătească.

                   Într-un moment al vieţii, când băncile nu mai dau credit , şi izvorul de veselie şi fericire seacă, ei cad într-o depresie profundă. Atunci ei învinovăţesc în această chestiune băncile, guvernarea, viaţa grea şi angajatorul care nu le mai plăteşte acelaşi salariu. Singurul om pe care ei nu îl învinovăţesc – sunt ei înşişi. Doar tot ce şi-au dorit ei a fost ca să fie la fel ” ca ceilalţi ” şi să nu piardă anii importanţi din viaţă, luând de la viaţă totul. Oare ar putea ei fi consideraţi vinovaţi pentru situaţia lor economică jalnică?

                Să încheiem cu spusele lui Henry Ford:  Nu am de ce să mă cazez la un hotel scump, pentru că nu văd sensul să plătesc suplimentar, pentru lucruri inutile, de care nu am nevoie. Oriunde nu aş poposi, eu sunt Henry Ford. Nu văd diferenţa în hoteluri, căci şi în cel mai ieftin hotel poţi să te odihneşti la fel de bine ca în cel mai scump hotel. Şi acest palton – da, aveţi dreptate, l-a purtat tatăl meu, dar asta nu are nicio importanţă, căci şi în acest palton eu sunt Henry Ford. Fiul meu este încă tânăr şi fără experienţă, de aceea îi este frică de ceea ce vor crede oamenii dacă el se va caza într-un hotel ieftin. Pe mine nu mă preocupă părerea celorlalţi oameni, fiincă îmi cunosc adevărata valoare. Şi miliardar eu am devenit, pentru că ştiu să număr banii şi fac diferenţa dintre valorile adevărate şi cele false.”

Distribuie mai departe !!!!